Andrei Lefter, DRS-Architects: „Suntem un partener care înțelege deopotrivă logica investitorului și responsabilitatea față de oraș”

În ultimii ani, dezvoltarea urbană din România a devenit tot mai complexă, iar succesul unui proiect nu mai poate fi măsurat exclusiv prin suprafața construită sau viteza de livrare. Funcțiunile complementare, integrarea în contextul urban, experiența utilizatorului și capacitatea proiectelor de a genera valoare pe termen lung au devenit criterii esențiale în definirea arhitecturii contemporane.

Cu o experiență care acoperă proiecte rezidențiale, comerciale, mixed-use și inițiative de regenerare urbană, DRS-Architects promovează o abordare integrată, în care rigoarea tehnică, coordonarea multidisciplinară și viziunea arhitecturală contribuie la construirea unor proiecte relevante pentru oraș și comunitate.

Am discutat cu Andrei Lefter, Arhitect și Managing Partner DRS-Architects, despre transformările prin care trece piața de dezvoltare și construcții, rolul arhitectului într-un proces tot mai complex, provocările marilor orașe și direcțiile care vor influența modul în care proiectăm și construim în anii următori.

DRS-Architects a rezultat din convergența unor competențe care depășesc arhitectura în sensul clasic al profesiei, reunind proiectare, urbanism, design interior, project management și tehnologii avansate de reprezentare. Privind retrospectiv parcursul biroului și transformările prin care a trecut piața în această perioadă, care considerați că este astăzi rolul și identitatea DRS în peisajul arhitectural românesc?

Am pornit de la convingerea că arhitectura nu se mai poate practica izolat de tot ce o înconjoară – de la urbanism și interior, până la coordonarea tehnică și instrumentele de reprezentare. Identitatea noastră s-a format tocmai în această zonă de convergență: suntem un birou care gândește proiectul integral, de la discuțiile pre-investiție, prima schiță conceptuală și până la livrarea proiectului.

Cred că rolul nostru în peisajul românesc este acela de a demonstra că rigoarea tehnică și viziunea arhitecturală nu se exclud. Lucrăm într-o piață care a cerut multă vreme viteză și predictibilitate. Pariul nostru a fost să livrăm exact asta, dar fără a renunța la calitatea spațiului. Aceasta este, de fapt, identitatea DRS-Architects: un partener care înțelege deopotrivă logica investitorului și responsabilitatea față de oraș.

De-a lungul ultimilor 15 ani ați fost implicați în proiecte care au traversat mai multe cicluri ale pieței imobiliare. Dincolo de fluctuațiile economice, care sunt schimbările structurale pe care le observați astăzi în modul în care se dezvoltă proiectele în România?

Dincolo de ciclurile economice, care vin și trec, observăm o maturizare reală. Acum cincisprezece ani, proiectele se măsurau aproape exclusiv în metri pătrați și în viteza de livrare. Astăzi, întrebările s-au schimbat: nu mai e suficient cât construiești, ci ce construiești și cum se integrează în țesutul existent.

Un exemplu concret este apariția, chiar din temă, a unor funcțiuni complementare locuirii, precum grădinițe, spații pentru servicii, zone comune sau facilități care participă activ la viața ansamblului. Acestea nu mai sunt tratate ca elemente secundare, adăugate ulterior, ci ca părți necesare ale proiectului. Ele schimbă modul în care gândim accesurile, fluxurile, spațiile exterioare, siguranța, relația cu vecinătatea și cu orașul. 

Astăzi nu mai este suficient să livrezi locuințe: trebuie să construiești locuire. Diferențierea este importantă. Locuințele sunt unități vandabile, în timp ce locuirea presupune un sistem mai larg de condiții: servicii, spații comune, accesibilitate, infrastructură socială, relație cu orașul și calitatea vieții de zi cu zi.

Sintetizam recent ideea aceasta într-o frază: piața a cerut viteză, dar orașele încep să ceară mai mult. Vedem o creștere a complexității – proiecte mixte, reconversii funcționale, ansambluri în care relațiile dintre funcțiuni nu mai sunt doar orizontale. Asta presupune o coordonare tehnică de alt nivel și, implicit, o altă maturitate a întregului lanț de actori, de la investitor la autoritate.

În acest context, cum s-a redefinit și rolul arhitectului? Mai există spațiu pentru viziune și autorat sau profesia se îndreaptă tot mai mult către coordonarea unor procese complexe și multidisciplinare?

Profesia s-a complicat, dar nu și-a pierdut miezul. Arhitectul de astăzi coordonează procese tot mai complexe, multidisciplinare, cu mize tehnice, economice și urbane tot mai mari. Dar viziunea nu apare după coordonare, ci este punctul de plecare al proiectului. Ea dă direcție și ordonează toate deciziile ulterioare.

Coordonarea devine, în acest sens, instrumentul prin care viziunea se păstrează, nu un înlocuitor al ei. Tocmai în această complexitate se află spațiul pentru autorat: în capacitatea de a transforma constrângerile într-un ansamblu coerent, în care fiecare decizie susține aceeași idee. 

Credem într-o arhitectură care rezolvă nevoi reale, dar care are și puterea de a genera dialog, emoție și identitate. Viziunea nu a dispărut. Dimpotrivă, într-un proces tot mai aglomerat, este cea care ține proiectul împreună.

Experiența acumulată în proiecte comerciale, rezidențiale și mixed-use vă oferă o perspectivă amplă asupra pieței. Ce diferențiază astăzi proiectele care reușesc să genereze valoare pe termen lung de cele care răspund doar unor obiective imediate de dezvoltare?

Diferența o face raportul cu timpul. Proiectele care răspund doar unor obiective imediate sunt construite să performeze la livrare, la închiriere, la vânzare, la primul exercițiu financiar. Proiectele care generează valoare durabilă sunt gândite pentru cum vor funcționa peste zece sau douăzeci de ani: cât de adaptabile sunt, cum îmbătrânesc materialele, cum se schimbă felul în care oamenii le folosesc. 

Concret, asta înseamnă flexibilitate funcțională, relația cu contextul urban și o calitate a spațiului care nu se evaluează doar în randament. La extinderea Arena Mall, de exemplu, decizia de a deschide o terasă către lacul de acumulare nu a fost un gest exclusiv estetic, a fost o investiție în relevanța pe termen lung a proiectului. Valoarea durabilă vine întotdeauna din deciziile care depășesc orizontul imediat al exercițiului financiar.

DRS afirmă că urmărește să dezvolte proiecte profund ancorate în contextul urban. Care sunt cele mai importante provocări pe care le identificați astăzi în evoluția marilor orașe din România?

Cea mai mare provocare este coerența. Orașele noastre au crescut rapid, dar adesea fragmentar – dezvoltări care funcționează ca insule, fără să dialogheze cu ce e în jur. Lipsa infrastructurii care să țină pasul, presiunea pe terenul disponibil și absența unei viziuni urbanistice asumate la scară largă sunt provocările pe care le întâlnim constant. 

Noi credem în proiecte profund ancorate în context, tocmai pentru că alternativa – dezvoltarea decontextualizată – are un cost pe care orașul îl plătește mult timp după ce investiția s-a închis. Marile orașe nu mai au nevoie de mai mult construit; au nevoie de construit mai inteligent, în relație cu ceea ce există deja.

Regenerarea urbană este un subiect tot mai prezent în discursul profesional, însă mai puțin vizibil în practica de zi cu zi. Considerați că România începe să valorifice cu adevărat potențialul reconversiei și al transformării fondului construit existent?

Aici suntem la început de drum, dar începutul există. Regenerarea urbană se discută mult mai mult decât se practică, e adevărat, pentru că reconversia e dificilă: presupune fond construit cu istorie tehnică incertă, reglementări care nu o încurajează mereu și o răbdare pe care presiunea financiară nu o tolerează ușor.

Dar lucrurile se mișcă. În proiecte precum regenerarea platformei Tractorul lucrăm exact cu această logică: a transforma un fond industrial existent într-un țesut urban viu, nu a-l demola pentru a reîncepe de la zero. România începe să înțeleagă că patrimoniul construit nu e o povară, ci o resursă. E un proces lent, dar ireversibil.

Presiunea pe eficiență economică este o realitate a tuturor proiectelor contemporane. Cum poate fi protejată calitatea arhitecturală într-un proces dominat adesea de costuri, termene și indicatori financiari?

Calitatea nu se protejează împotriva economicului, ci împreună cu el. Greșeala frecventă e să tratăm costul și calitatea ca adversari. În realitate, o decizie de proiectare bună e aproape întotdeauna și o decizie economică bună, pe termenul corect de evaluare.

Soluția practică este implicarea timpurie. Calitatea se pierde când arhitectul intervine prea târziu, după ce parametrii financiari au fost deja fixați rigid. Când suntem la masa deciziei de la început, putem arăta că un gest arhitectural – o terasă, o sursă de lumină naturală, o relație cu exteriorul – nu e un cost suplimentar, ci un multiplicator de valoare. 

Disciplina financiară și ambiția arhitecturală pot conviețui, cu condiția să intre în dialog într-o fază incipientă a proiectului. Cum spuneam și mai devreme, viziunea are o importanță aparte fiind baza de la care pornesc deciziile care asigură coerența proiectului. 

Din perspectiva experienței voastre, unde apar cel mai frecvent dezechilibrele dintre proiectare și execuție și ce condiții sunt necesare pentru ca un proiect să își păstreze calitatea până la finalizare?

Dezechilibrele apar cel mai frecvent în momentul tranziției de la proiect la șantier, acolo unde intenția de proiectare începe să fie confruntată cu realitățile execuției: costuri în creștere, instabilitate economică, reduceri de buget, termene strânse sau disponibilitatea limitată a materialelor. 

De multe ori, aceste presiuni produc o ruptură de comunicare între proiectare și execuție. Proiectul este construit într-un anumit sistem de priorități, în timp ce șantierul ajunge să optimizeze după alte criterii, iar deciziile luate rapid pot modifica treptat intențiile inițiale și pot afecta calitatea finală. Condiția esențială pentru ca un proiect să își păstreze calitatea până la final este continuitatea – prezența arhitectului dincolo de faza de autorizare, în asistența tehnică reală pe șantier. 

Și mai e ceva: claritatea documentației. Cu cât proiectul e mai bine detaliat și mai puțin interpretabil, cu atât rămâne mai puțin loc pentru compromisuri improvizate. Calitatea finală se decide în detaliile pe care nu le vezi în randare.

Ați integrat încă de la început servicii de vizualizare arhitecturală și tehnologii digitale de prezentare. Cum a schimbat această evoluție relația dintre arhitectură, investiție și procesul de luare a deciziilor?

Am integrat serviciile de vizualizare arhitecturală de la bun început, pentru că am înțeles un lucru: o decizie de investiție se ia mai bine atunci când investitorul vede corect ce urmează să construiască. Reprezentarea avansată a scurtat distanța dintre intenție și înțelegere.

Efectul a fost profund. Vizualizarea a transformat dialogul cu investitorul dintr-o discuție abstractă, pe planuri tehnice, într-una concretă, pe spațiu și experiență. Deciziile se iau mai repede, mai informat și cu mai puține surprize pe parcurs. Astăzi, tehnologia digitală – și pașii pe care îi facem controlat înspre AI – nu mai e un instrument de prezentare la final, ci parte din procesul de proiectare și de fundamentare a deciziei.

Beneficiarii și utilizatorii finali sunt astăzi mult mai informați decât în trecut. Cum s-au schimbat așteptările lor față de spațiul construit și ce considerați că definește astăzi un proiect relevant pentru utilizator?

Utilizatorul de astăzi e informat și are termeni de comparație. A văzut spații bune, în țară și în afara ei, și nu mai acceptă spațiul construit ca pe un dat. Așteptarea s-a mutat de la funcțional la funcțional și plăcut de folosit – lumină naturală, relația cu exteriorul, calitatea zonelor comune, sentimentul că spațiul a fost gândit pentru el, nu doar pentru bilanț.

Un proiect relevant pentru utilizator este, în esență, un proiect care anticipează cum va fi trăit, nu doar cum va fi vândut. De aceea spunem că nu mai proiectăm suprafață închiriabilă, proiectăm experiențe, iar acest lucru nu este o sintagmă de PR. E o schimbare de paradigmă pe care utilizatorul a impus-o, iar noi o considerăm sănătoasă.

Privind dincolo de proiectele individuale, care credeți că este cea mai mare vulnerabilitate a pieței de dezvoltare și construcții din România în acest moment?

Cea mai mare vulnerabilitate este dependența de viteză și de termen scurt. Piața românească s-a obișnuit să livreze repede, sub presiune, iar acest reflex are un revers: fragilitatea în fața oricărei perturbări – fie ea o creștere a costurilor, o blocare a finanțării sau o schimbare de reglementare.

Mai e o vulnerabilitate, mai subtilă: deficitul de gândire urbanistică integrată. Construim mult, dar gândim insular. Atâta vreme cât proiectele individuale nu sunt corelate cu o viziune de oraș, acumulăm o datorie urbană pe care generațiile următoare o vor plăti. Rezolvarea nu ține doar de arhitecți, ține de un parteneriat real între dezvoltatori, autorități și profesie.

Privind spre următorii ani, ce transformări vor avea cel mai mare impact asupra modului în care proiectăm, construim și dezvoltăm orașele? Și cum vedeți poziționarea DRS-Architects în această nouă etapă a pieței?

Trei direcții vor cântări cel mai mult, în opinia noastră: integrarea inteligentă a tehnologiei și a AI în proces, fără a o transforma în scop în sine, trecerea de la dezvoltarea pe teren liber la regenerarea fondului existent și o exigență tot mai mare – din partea utilizatorilor și a orașelor deopotrivă – pentru calitate, sens și sustenabilitate, nu doar pentru cantitate.

În această etapă, ne poziționăm acolo unde am fost mereu ancorați: la intersecția dintre rigoare și viziune. Continuăm cu proiecte de amploare aflate în lucru, integrăm controlat soluțiile digitale și ne consolidăm rolul de partener strategic pentru investitorii care vor să construiască durabil. Piața a cerut accelerare, noi ne pregătim pentru momentul în care va cere mai mult. Și, de fapt, credem că suntem deja acolo.