În Mendoza, Argentina, laboratorul de cercetare digitală Node 39 FabLab a creat o structură de țesut cu cadru realizată din lemn tăiat digital pentru a ajuta oamenii indigeni din regiunea centrală a țării să țese și să-și creeze modelele tradiționale. În statul Ceará, nord-estul Braziliei, un studiu intitulat „Artífices Digitais” (Artizani digitali) al Universității Federale a folosit instrumente de fabricație digitală, și anume imprimarea 3D, pentru a produce modele digitale, cum ar fi protezele digitale, pentru a restabili părți deteriorate ale unui altar al Bisericii Mame din orașul Russas.

Acestea sunt doar două exemple ale multor inițiative noi care au combinat tehnicile artizanale și tehnologia digitală. Această mișcare pare să evidențieze o contradicție ciudată în lumea (și în arhitectura) de astăzi. Deoarece instrumentele digitale fac totul mai accesibil și mai asemănător, există o dorință persistentă de a exprima unicitatea fiecărui loc, a fiecărei comunități, a fiecărui arhitect. În acest sens, legătura dintre aceste două lumi, digitală și vernaculară, este o alternativă între replicarea sistematică și măiestria unică.

Unii spun că fabricarea digitală, atunci când este aplicată arhitecturii, este un fel de „întoarcere la materialitate”, subliniind materialele și tehnicile în locul cunoștințelor intelectuale, mai ales când vine vorba de mașini specifice care devin mai disponibile în universități. Cu toate acestea, merită remarcat faptul că aceasta nu este doar o noutate tehnologică, pur și simplu un nou instrument, ci o oportunitate importantă de a regândi modul în care realizăm arhitectura și de a încorpora principiile sustenabilității ecologice și sociale.

În acest context, apare o strategie „vernaculară digitală”, care combină principiile arhitecturii tradiționale și tehnologia digitală actuală într-un efort de a face designul contemporan mai accesibil și mai inovator. Potrivit Stevens și Nelson, autorii cărții Digital Vernacular: Architectural Principles, Tools, and Processes, revenirea constantă la origini este o modalitate de a rămâne conectat la aspectele fundamentale ale arhitecturii și de a le aborda cu perspective noi.

În ciuda importanței teoriei și cercetării pe această temă, practica combinării tehnicilor este încă în fazele sale incipiente, aproape întotdeauna bazată pe prototipuri la scară mică, de mare valoare pentru disciplina noastră, totuși. Scheeren și Sperling, de la FAU-USP , abordează tema „meșteșugul hibrid” cu exemplul dispozitivului Parabrick construit de FabLab CIDI, un laborator de cercetare universitar din Asuncion, Paraguay. Cărămida este una dintre cele mai răspândite materii prime în arhitectura paraguayană, deoarece este foarte ușor de obținut atunci când vine vorba de autoconstrucție. Având în vedere acest lucru, FabLab CIDI a creat un dispozitiv care poate ajuta la munca manuală, oferind suport pentru a ghida construcția diferitelor legături și modele de zidărie. Este realizat din piese de lemn tăiate digital care pot fi asamblate cu ușurință pe șantier. Acest proces este similar cu Pavilionul CeramicINformation expus în 2018 la Bienala Bi-City de Urbanism și Arhitectură (UABB) din Shenzhen, China .

Cartea menționată mai sus include și un alt exemplu interesant de zidărie care combină fabricația digitală și procesele realizate manual, dar de cealaltă parte a globului, în India. O colaborare între FabLab de la Universitatea Tehnologică Lawrence și arhitectul Ayodh Kamath din New Delhi a rezultat într-un sistem de matrițe tăiate cu laser utilizate pentru a modela blocuri folosind argilă de proveniență locală. Prin intermediul software-ului parametric, fiecare bloc este ajustat și personalizat într-o poziție prestabilită pentru a crea răsucirile și întorsăturile caracteristice coșurilor de fum din Anglia secolului al XVII-lea. Zidarii locali au construit domul folosind măsurători generate de computer. În timp ce meșterii îl construiau, o mașină CNC a fost folosită pentru a crea găuri în cărămizi pentru a permite lumină și ventilație.

În 2010, designerul german Markus Kayser a mers mai departe și a testat primul său Solar Sinter în deșerturile Egiptului. Kayser a profitat de cantitățile abundente de soare și nisip găsite în deșerturi pentru a topi silica și a crea un material solid, asemănător sticlei. Acest experiment a servit în cele din urmă drept bază pentru o metodă complet nouă de fabricare și imprimare 3D, atât de mult încât, ani mai târziu, a fost numit procesul D-Shape. Componentele D-Shape au o rezistență relativ mare la tensiune și sunt comparate cu betonul armat.

Aceste exemple arată că putem folosi pământ, nisip sau orice alt material natural pentru a crea o legătură între noua tehnologie și tehnicile locale. Ei demonstrează că nu trebuie să sacrificăm meșteșugurile vernaculare pentru a folosi tehnologia modernă, sau invers, subliniind că un echilibru între cele două pare a fi calea de urmat către o industrie a construcțiilor mai sustenabilă.

Deși acestea sunt inițiative la scară mică, ele vor deschide calea pentru proiecte viitoare cu soluții mai sofisticate și mai complexe odată ce vom depăși numeroasele obstacole tehnice cu care ne confruntăm și astăzi. Deoarece aceste tehnici sunt încă într-o etapă incipientă, laboratoarele universitare joacă un rol important în dezvoltarea modelelor. Majoritatea exemplelor menționate mai sus sunt prototipuri dezvoltate de o echipă academică care devine responsabilă pentru reunirea tehnologiei digitale disponibile în mediul științific cu cultura populară a comunităților. Și aceasta pare a fi, tocmai, cea mai valoroasă lecție pe care o putem învăța din aceste experimente, sensibilitatea de a observa și de a învăța din împrejurimi, folosind tehnologia pentru a hrăni și păstra identitatea comunității, combinând creativitatea și cultura. Acesta poate fi viitorul arhitecturii.

Sursă: archdaily.com